Nutrind niscavai simpatii pentru adepţii libertarieni (mai exaltaţi) de pe urmă ai Österreichische Schule (Școala frumoşilor filosofi şi economişti vienezi eterodocşi de la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, care închipuiau alternative mai mult sau mai puţin utopice capitalismului mainstream, făr’ de a cădea în păcatul dirijismului, dimpotrivă), nu-mi face mare plăcere să invoc aici sume de bani. Sau numere. Uneori, însă, o simplă statistică radiografiază exemplar şi (ex)pune cinic sindromul corect.

Aşadar, aici, în România, există 18.300 de biserici şi (doar) 4.700 de şcoli generale (apropo și de postul lui Arhi de aici). Costurile construcţiei Catedralei Mântuirii Neamului se situează undeva între 200 şi 400 de milioane de euro. Din aceşti bani, s-ar putea ridica între 500 şi 1.000 de şcoli. Anul acesta, din bugetul de 8,5 miliarde de lei al Ministerului Educaţiei, 1,5 miliarde lei sunt alocate cercetării şi dezvoltării (ce-i drept, cu 48% mai mult decât anul trecut – dar, în continuare, ruşinos de liliput), însă doar 600 de milioane de lei sunt destinate investiţiilor. Între paranteze fie spus, până la sfârşitul anului în curs, Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale trebuie să se descurce cu 192 de milioane de lei, sumă absolut comică (Johnny Depp a câştigat cu 10 milioane de dolari mai mult, numai în cursul anului trecut).

Pentru comparaţie, tot anul trecut, o instituţie singulară şi privată, prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (MIT) din SUA (cu siguranţă aţi auzit de el din ştirile şi articolele noastre: oamenii în halate albe şi IQ ameţitor de acolo produc săptămânal breaking news mai abitir decât groteştii eroi de mucava ai ştirilor de la ora 5), a cheltuit, el singur, 8,3 miliarde de dolari: 718,2 milioane de dolari s-au dus în cercetare… cu câteva milioane USD mai puţin decât a strâns ultimul film din seria Piraţii din Caraibe, la o lună de la lansare. Ce-i drept, în 150 de ani de rodnică existenţă, MIT a „produs” 76 de laureaţi ai premiului Nobel şi 50 de medaliaţi cu National Medal of Science, cea mai înaltă distincţie acordată de preşedintele Statelor Unite pentru merite deosebite în ştiinţe sociale, biologie, chimie, inginerie, matematică sau fizică. Q.E.D. veniturile însumate ale companiilor fondate de absolvenţi MIT ar fi echivalente cu cea de-a 11-a economie a lumii.

Închei această înşiruire de cifre cu costul NASA pentru ultimul zbor al navetei spaţiale Atlantis – moment marcant pentru agenţia spaţială americană şi de cumpănă pentru viitorul apropiat al cosmonauticii pilotate şi al explorării spaţiale, în general (vezi rubrica de ştiri din revista pe care o ai în faţă) – 450 de milioane de dolari, cam cât catedrala din Bucureşti. Sau 1.000 de şcoli româneşti. 4 din 10 români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. Biserica este, în continuare, cea mai de încredere instituţie pentru români – 81 %. Mă abțin să trag concluzii.

Salt (de credinţă, à la Ezio Auditore da Firenze) în trecut: poate paradoxal, în 1533, Clement al VII-lea, primul papă care a aflat dintr-o serie de prelegeri despre teoria revoluţionară a lui Nicolaus Copernic, a fost sincer încântat de heliocentrism şi l-a încurajat pe astronomul renascentist să-şi continue cercetările şi să-şi publice ideile într-o lucrare. I-a dat imboldul critic (şi binecuvântat) pentru De revolutionibus orbium coelestium (cartea avea să cunoască lumina tiparului 10 ani mai târziu; este dedicată succesorului lui Clement al VII-lea, Paul al III-lea şi e considerată, în genere, starter al Revoluţiei Ştiinţifice). Din nefericire, în următorul veac şi jumătate, Roma nu a mai cunoscut papi luminaţi, iar copernicienii, în frunte cu Galileo Galilei, au fost aspru cenzuraţi şi persecutaţi.

Salt (în spiritul vorbelor de duh ale lui Michelangelo) în viitor: ce-i doresc eu cetăţeanului român cu numărul 6.972.301.783, ursit de science-evanghelistul Alexandru Mironov? Fie că se va număra sau nu printre cei 5.000 de pelerini aşteptaţi de Catedrala Mântuirii Neamului, să aibă şansa, peste 18 ani, să studieze la o instituţie de anvergura şi valoarea MIT. Aici, în România.

de Marc Ulieriu

Maria va intra la grădiniţă în toamna lui 2014 – şi o avertizez că nu va mai părăsi niciodată în viaţa ei malaxorul educaţional, căci nu se va mai opri toată viaţa din învăţat, urmând ca, de-a lungul veacului XXI, să stăpânească cel puţin patru profesii. În 2016, păşeşte în clasa pregătitoare a şcolii elementare, în 2021, când promovează la gimnaziu, stăpâneşte binişor vorbitul, scrisul şi cititul în două-trei limbi şi la perfecţie, ca toată generaţia ei, mijloacele IT&C şi aparatele electronice care o vor înconjura, roboţii casnici ai lumii-de-mâine.

Clasele de gimnaziu şi cele de liceu (va lua bacalaureatul prin anii 2028-2029) le va face nu doar închisă între pereţii unor încăperi, cum au făcut părinţii, bunicii şi străbunicii ei, ci ca participantă activă la programele şcolare de mobilitate, circulând împreună cu colegii ei dintr-o localitate în alta, din ţară în ţară, într-un continet complet lipsit de frontinere interioare şi din în ce mai deschis şi mai empatic faţă de vecinii de planetă. În 2030, când îşi începe studiile universitare, Maria ştie deja ce o pasionează şi se înscrie la cursuri virtuale – cu prezenţă, fără frecvenţă şi mai ales pe internet – la cele patru-cinci facultăţi care o interesează.

Va face inginerie? se va pasiona de misterele Viului? va iubi artele şi literatura? – asta va depinde de zestrea genetică, de influenţele mediului cultural de care va fi nu înconjurată, ci pur şi simplu împresurată, şi, fireşte, se va adapta condiţiillor administrativ-social-politice ale vremurilor. Oricum, cu licenţe şi master în diferite locuri şi profesii – ca mai bine de 40% dintre concetăţenii ei din UE, – Maria noastră va lua cu asalt înălţimile, înscriindu-se, prin 2035, la doctorate, în cercetare de anvergură şi în activităţi în folosul societăţii, ca mai toată generaţia ei, prima care îşi va fi trăit copilăria, adolescenţa şi tinereţea într-o lume fără războaie. Al patrulea deceniu de viaţă va fi cel în care se va îndrăgosti total – şi îi doresc marea iubire – şi, pe la 2041, împreună cu copilotul familiei ei, vor decide că au nevoie de copii pentru a-şi împlini vieţile. Între 2041 şi 2046 sau 2047 va ieşi parţial din circuitul social şi se va dedica, alături de cei patru bunici, momentelor lansării pe scena festivă a lumii a celor 2-3 copii pe care şi i-au dorit. Între timp, peisajul planetar se va fi schimbat din temelii.

În primul rând, va fi dispărut consumerismul şi se va fi transformat întreaga paradigmă socială, oamenii miezului de veac lepădându-se de zeul Profit. Apoi: momentul de singularitate făgăduit de Raymond Kurtzweil se va adeveri, Inteligenţa Artificială (IA) din miliardele de dispozitive care ne înconjoară propunându-se ca principal colaborator al bipedului Sapiens. După revenirea pe Lună cu roboţi mineri şi primul pas uman pe Marte, ieşirea Omului în spaţiul cosmic prinde avânt. Condamnate ca mijloace ineficiente economic, războaiele, cum spuneam, au dispărut, urmaşii belicoşi ai lui Moş Teacă de pe toată planeta primind de la societate uniforme de jandarmi globali. Ajustări ale economiei mondiale retrogradează finanţele din vârful societăţii, suprimă paradisurile fiscale, introduc un sistem de impozitare logic şi controlat la sânge de incoruptibila IA. Şi, moment crucial în evoluţia societăţii Sapiens, după 2030, femeile încep să preia comenzile Lumii – ceea va face ca anii pe care Maria şi-i va dedica profesiei de mamă să nu-i încurce aspiraţiile spre triumf în cercetare sau în artă, în activitate politică sau în implicare socială.

Între 2065 şi 2080, va avea plăcerea să descopere cât de dulci pot fi nepoţeii şi îşi va dedica o parte din activitate creşterii şi educării lor. Va mai activa în diverse antreprize pământene, dar va cârmi tot mai mult spre activităţi din domeniul societăţii civile – de care va fi şi atunci uriaşă nevoie, căci lumea acelor ani poate însemna o planetă populată de 14 miliarde de indivizi, care pur şi simplu nu pot trăi altfel decât în armonia respectării legilor. Ca bunică, va beneficia de străpungerile pe care le vor fi făcut genetica, biologia moleculară şi medicina şi îşi va fi reparat trupul de câteva ori, accesând statutul de făptură bionică, jumătate Sapiens de proteină, jumătate IA. Spre 2100, îşi va mai încetini turaţia motoarelor, dar încă va supraveghea cu cerbicie mersul lucrurilor pe Terra, de pe poziția foarte respectabilă de „The Powerful Old Lady”, puternica bătrână doamnă fiind cea care ia hotărârile decisive în politică (mergi la vot! va decide bunica – poate şi străbunică deja – burzuluindu-se la membrii tribului ei), pentru achiziţii, drumuri de urmat în viaţă. Şi îi doresc Mariei, aici şi acum, ca aventura sa terestră să se încheie pe undeva prin al doilea sau al treilea deceniu al veacului al XXII-lea d.Hr., după ce va fi primit însă o scrisorică / sms / e-mail / Dumnezeu-ştie-ce-mijloc-de comunicare-din-viitor care să sune cam aşa: Dragă bunică / străbunică, am găsit o fată grozavă în laboratorul meu, ne-am hotărât să ne unim destinele şi să pornim împreună în viaţă şi cred că vom rămâne pentru totdeauna aici, nici nu ştii de superbă este Valea Marineris, la noi, pe Marte.

Viaţa lungă şi fericită, Maria!

Alexandru Mironov

Mai a fost o lună extrem de fecundă pentru dinamica redacţie S&T: în ordine cronologică, am participat la preliminariile celui mai mare târg asiatic de electronice, COMPUTEX, la Taipei, în Taiwan, unde ne-am pus la punct, pentru voi, cu ultimele minuni hi-tech & hardware pe care ni le pregătesc marii jucători din industria IT&C; l-am sărbătorit pe Dorin-Dumitru Prunariu la Academia Română şi la Muzeul Militar Naţional, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la fabulosul zbor în spaţiu din 14 Mai 1981 – din păcate, până astăzi, singurul zbor al unui cosmonaut român – (aici: http://tinyurl.com/prunariu puteţi urmări un interviu video pe care echipa Ştiinţă & Tehnică i l-a luat domnului general Prunariu, interviu din care puteţi afla şi care sunt paşii fundamentali pentru ca România să ajungă din nou în spaţiu – întrebare sugerată de unul dintre prietenii paginii noastre de Facebook, www.facebook.com/stiintasitehnica); am luat parte, la Iaşi, la cea mai recentă întâlnire a grupului Quasar, un grup select, format din adevăraţi aristocraţi români ai intelectului (cu care, cât de curând, din postura de colaboratori sau consultanţi ştiinţifici, vă veţi întâlni şi domniile voastre, în paginile acestei reviste); am urmărit, live, la Los Angeles, desfăşurarea celei mai mari competiţii de ştiinţă pentru liceeni din lume, Intel International Science and Engineering Fair 2011, unde am avut prilejul de a-l cunoaşte pe Ionuţ Alexandru Budişteanu, un adolescent deosebit, adevărat geniu-software şi guru al limbajelor de programare, în vârstă de numai 17 ani, care a câştigat pentru ţara noastră locul IV, la categoria Computer Science a prestigiosului concurs internaţional; am asistat, la Magyar Tudományos Akadémia –  Academia de Ştiinţe din Budapesta, la fastuoasa decernare a premiilor europene de inventică, European Inventor Award 2011, eveniment desfăşurat sub înaltul patronaj al preşedintelui Ungariei, Pál Schmitt: acolo, i-am întâlnit pe cei mai în vogă cercetători şi oameni de ştiinţă ai Bătrânului Continent – proiectele lor le vom urmări, aici şi pe www.stiintasitehnica.com, cu mare interes, în perioada care urmează; la invitaţia British Council, am jurizat finala naţională a concursului FameLab 2011, cel mai important concurs internaţional de comunicare a ştiinţei în faţa publicului: talentata şi simpatica Bianca Cristian, studentă la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, s-a dovedit a fi o adevărată evanghelistă a ştiinţelor, a câştigat faimoasa competiţie cu o prezentare corectă şi apetisantă despre… ţânţari, a primit din partea subsemnatului “Premiul Revistei Ştiinţă & Tehnică”, în valoare de 1.000 de euro, oferit de Fundaţia Dinu Patriciu, şi va reprezenta România în finala FameLab International (la The Times Cheltenham Science Festival, 8-12 iunie 2011); în sfârşit, am trimis o astro-expediţie S&T în Laponia, Finlanda, pentru a vâna eclipsa parţială de soare de pe 1 iunie, un eveniment cosmic extrem de spectaculos, în ţara lui Moş Crăciun.

PS
Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat toate aceste întâmplări şi evenimente – remarcabile –, şi nu doar ele, dacă spectrul sinistru al crizei financiare nu ar fi afectat iremediabil (şi) universul ştiinţelor şi  al tehnologiilor, începând cu sfârşitul lui 2008. Îmi este greu să nu observ cum marile evenimente care ar fi trebuit să aibă loc în ştiinţe s-au decalat cu 5 până la chiar 10 ani. Despre asta, însă, vom povesti cu altă ocazie.

Lacrimile universitarilor prezenţi la momentul festiv din 31 martie de la hotel Novotel erau vizibile de la mare distanţă – dar cine vor fi beneficiarii, peste ani, ai politicilor şi activităţilor în care cu siguranţă va plonja „S&T”? Politehnicile, fireşte, facultăţile de ştiinţe şi lumea academică în general, care se vor bucura, în anii ce vor veni, de „recoltele şcolare”, adică de absolvenţi de liceu de mare perspectivă care, în loc să meargă către facultăţile de drept sau finanţe-bănci, se vor îndrepta spre cele mai atrăgătoare locuri de învăţare de cortexul societăţii umane: nu acelea care îţi vor aduce bani cu toptanul, ci cele care îţi vor oferi, tinere cititor al nostru, o viaţă care ţie ţi se va părea cu adevărat pasionantă. Este oare ceva mai important pentru unica şi irepetabila-ţi viaţă decât faptul că munca ta de zi cu zi o să-ţi facă plăcere şi te va face fericit?…. Cu doar puţine zile înainte de Big Bang-ul despre care vă vorbesc fusesem invitatul unei întâlniri de  lamentaţie a univesitarilor politehnişti (cu câţiva respectabili rectori, înlăcrimaţi pur şi simplu), care luaseră hotărârea de a înfiinţa o Coaliţie Românească pentru Educaţia Inginerească (CREDING, pe nume), cu principala misiune de a stimula formarea de ingineri în număr cât mai mare, pentru a răspunde, fireşte, cerinţelor societăţii moderne… Gând la gând, nu-i aşa?… Căci este în intenţia tânărului colectiv al revistei şi site-ului (splendid, convingeţi-vă…) să găsească mijloace prin care să-l ademenim pe probabilul inginer şi protenţialul cercetător în ştiinţe la viitorul său loc de muncă creativ, după ce va fi trecut prin politehnici sau facultăţi de medicină, matematică, fizică, biologie, chimie.

Biroul presei româneşti de ştiinţă poate fi un alt câştig al bunei noastre înscrieri pe orbită. Acesta se poate construi în mod natural în jurul „clubului S&T”, prin colaborare cu toţi membrii Asociaţiei Jurnaliştilor de Ştiinţă din România, cu echipa profesionistă a lui Andrei Banc de la RadioRomâniaCultural, cu mass media din provincie, unde se găsesc pagini, rubrici, emisiuni de ştiinţă şi tehnică. În care caz „S&T”, portal online şi revistă, îşi poate asuma rolul şi de mijloc de presă al cercetării ştiinţifice româneşti. Vorbesc despre acel „câine de pază” al democraţiei din ştiinţe şi tehnologii, căci, bine antrenaţi, jurnaliştii de la „S&T” pot – şi trebuie să o facă! – să aducă în atenţia publică întâmplările pozitive din cercetarea de la noi şi de aiurea, dar şi să urmărească, pe cât posibil, activitatea celor peste 600 de institute şi centre de cercetare mioritice (sfinte Isaac Newton, n-or fi prea multe?…), adică să facă şi pe detectivii, acolo unde va fi cazul, semnalând, de pildă, relaţia de rudenie dintre evaluatorii de proiecte şi evaluaţii din proiecte, sau repetarea prea stridentă a unor aceleaşi teme de cercetare, ascunse sub diverse nume – deci să-şi onoreze poziţia de jurnalişti oneşti.

Marile proiecte trebuie să fie, după părera mea, principalul nostru cal de bătaie. Adică marea cercetare care se face în cele mai importante laboratoare ale lumii, în cele ale Uniunii Europene în special (credeţi-mă, am văzut lucruri extraordinare la europeana Joint Research Center, în institutele germane de mare calibru, în centrele spaţiale olandeze), dar şi în cele româneşti, atunci când este cazul – de altfel, uluitoarea apariţie a telocitelor în laboratoarele Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” vă este descrisă în acest număr. Trebuie însă să spun că în chiar momentul metaforicului Big Bang al „S&T”, am avut o uriaşa surpriză, oferită de o dezvăluire senzaţională a arhitectului Dinu Patriciu. Aceea că la cele trei mari posibile proiecte româneşti („ELI” – laserul gigant de la Măgurele, „Centrul de Studii pentru Dunăre, Delta Dunării şi Marea Neagră”, ambele ale Autorităţii Naţionale pentru Crecetare Ştiinţifică, şi proiectul academic „România –  putere verde, agroindustrială) va trebui să mai adăugăm unul. Este vorba, nici mai mult nici mai puţin, decât despre o investiţie de 100 de milioane de dolari (mult mai mare decât bugetul pentru cercatare al României pe câţiva ani buni!…) în studierea capacităţii Mării Negre de a fi furnizoare de energie! Nu este vorba despre exploatarea hidrocarburilor, ne-a informat profesorul Patriciu, ci de extragerea de pe fundul Mării Negre a noroiurilor saprofite care, prin tehnologii şi procedee ce vor fi dezvoltate de compania prospectoare (Marine Resources  Exploration International BV, cu sediul în supertehnologizata Olandă) vor furniza gaz combustibil şi… îngrăşăminte pentru agricultură! Cu o producţie potenţială de pe cei 220.000 kilometri pătraţi exploatabili – ne uluieşte investitorul –  de 20 milioane tone gaz anual, adică echivalentul a şase miliarde de barili de petrol – iar aventura economică se poate întinde până hăt în anii 2090… Revenindu-mi din uimire, am avut un pic senzaţia de „déjà vu”, pentru că citisem cu şapte-opt ani în urmă un articol despre geologia Mării Negre în respectabila National Geographic, ipotezele prezentate fiind întărite şi de un serial TV pe Discovery Channel. Era vorba despre cea mai recentă aventură a submersibilului „Hercules” şi a lui Robert Ballard, descoperitorul epavei Titanicului. Repetând isprava lui Schliemann – cel care, considerând că „Iliada”şi „Odiseea” nu sunt doar opere literare ci şi crâmpeie de istorie, a reuşit să descopere ruinele cetăţii Troia – Ballard l-a bănuit pe însuşi Tata Noe de a fi fost băştinaş riveran al Mării Negre. Şi a vrut să demonstreze ceea ce geologii presupuneau deja: faptul că Marea Neagră a fost, cu 7.000-8.000 de ani în urmă, un lac cu apă dulce de tipul Aralului şi că o catastrofă (cutremur devastator, topire masivă a calotelor polare, ridicând nivelul oceanului planetar) a făcut ca apele Mediteanei să străpungă Bosforul şi să invadeze dulcele Pontus Euxinus. Ballard a obţinut de la guvernul turc autorizările de scufundare, în 2003 coboară cu „Hercules” până la 150 metri adâncime, urmând lina ţărmului şi – norocul cutezătorului – descoperă aşezări şi ambarcaţiuni neolitice! Guvernul turc retrăgându-i la un moment dat autorizarea, Ballard părăseşte ţărmul de sud-est al Mării Negre, îşi publică rezultatele şi prezintă lumii întregi documente filmate care consfinţesc un adevăr surprinzător: legendarul Noe este cu adevărat personaj de istorie… Şi, cine ştie, poate că rămăşiţele Arcei sale vor fi găsite, cândva, pe Muntele Ararat… Demonstraţia fiind făcută, lui Ballard îi urmează practicianul de care vă vorbesc, dispus să exploreze adâncimile Mării Negre şi să exploateze situaţia, căci în șapte-opt milenii bacteriile au lucrat pe fundul mării exact atât cât trebuie pentru ca surprinzătoarea antrepriză să aducă României, să sperăm, o poziţie cu totul specială, aceea de furnizor de energie – şi asta până prin anii 2090! Adică avere pentru urmaşi, asta înseamnă acest gigantic proiect, plus inevitabile relaţii profitabile cu vecinii ţării, într-o zonă reputată pentru neliniştile-i perpetui. Iar nouă, jurnaliştlor de ştiinţă, ne revine obligaţia de a susţine mediatic proiectul, convingând românii, dar şi opinia publică internaţională, că fabuloasa  aventură din viitor va fi o antrepriză cu câştig pentru toată lumea.

Societatea civilă a ştiinţei. Asistăm la un moment de schimbare în mentalul colectiv, nu mai am nicio îndoială, pe care nu doar reapariţia revistei îl consfinţeşte, nu doar emisiunile de la câteva televiziuni (de nişă, deocamdată) sau posturi de radio, ce dau semne că lumea românească s-a săturat de idioţeniile mass-media, ci şi faptul că în oraşele unde ajung cu „show”-urile mele de ştiinţă (fac asta de trei decenii), oamenii vin în număr foarte mare, adesea fiind prezente şi autorităţile locale dar şi, nota bene, membri ai unor cluburi şi grupuri de reflexie ale iubitorilor de ştiinţe. Exemple: grupurile profesorilor bucureşteni Adrian Restian (se întâlnesc la AGIR în fiecare ultimă miercuri a lunii, începând cu ora 18.00), Radu Dobrescu (Universitate Politehnică, ingineri, medici şi biologi dialoghează în prima sâmbătă a lunii, dimineaţa, într-una din sălile Politehniicii) şi Leon Zăgrean (întâlniri ale studenţilor cu specialişi în neuro-ştiințe, în penultima vineri a lunii, de la ora 15.00, într-un amfiteatru al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. Sau: echipa „Lamajysana” din Mangalia (prof. J. Petculescu şi colegele), elevii „transdisciplinarişti” de la Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare (inimoşii dascăli G. Pop, directorul colegiului, şi G. M. Cosma, animatoarea grupului), care l-ar face fericit pe academicianul Bassarab Nicolescu, adevărat apostol al transdisciplinarităţii la noi, sau cenaclurile „Quasar” din Iaşi (prof. G. Ceauşu) şi „Helion” din Timişoara (animator Cornel Secu) sau „Cygnus”-iştii din Suceava („clubul” Milici-Şutac-Nanu-Pârghie) … – v-am semnalat doar câteva cazuri, dar tare mi-aş dori ca asemenea echipe de gânditori şi propovăduitori ai civilizaţiei veacului XXI să apară peste tot, în jurul unor dascăli inimoşi strângându-se, sper eu, adolescenţii de perspectivă din urbea Domniei Tale, stimate cititor al revistei.

Despre Nobel-iştii de la Lindau – și nu numai. În numărul de Big Bang am publicat semnătura ilustrului Carlo Rubia, legendarul „părinte” al LHC-ului de la Geneva. Dar vă promitem o rubrică aproape permanentă cu aceste personaje geniale care sunt laureaţii Premiului Nobel, trăitori alături de noi pe planetă, principalii constructori de civilizaţie din lumea lui Homo sapiens. Vom începe cu istoria întâlnirilor de la Lindau, locul cu cea mai mare densitate de inteligenţă de pe planetă, dar contăm şi pe aportul colegilor de la RadioRomâniaCultural, care adesea au fost prezenţi la ceremoniile de decernare ale Premiilor Nobel. …Deci, Lindau, oraş de pe cortexul lumii… În anul 1950, la doar un pas de la cumplitul măcel mondial, contele Lennart Bernadotte încearca o lovitură de maestru: să invite în Germania răvăşită de război câteva dintre cele mai mari creiere ale lumii. Dintre cele confirmate cu distincţia supremă, Premiul Nobel pentru ştiinţă. Din motive care ţin de imposibilitatea ca paradoxurile să nu se realizeze, întâlnirea de la Lindau are loc în acel an, câţiva dintre Nobel-iștii invitaţi se prezintă în acest mic orăşel german de pe malul lacului Bodensee, aflat la graniţa cu Elveţia şi Austria. Contele are încă o idee straşnică: să-i pună pe savanţi faţă în faţă cu tinerii studenţi cercetători în universităţi europene. Şi cu presa vremii, ziariştii descoperind cu aceasta ocazie, uluiţi, că Europa poate intra în normalitate. Cu o tenacitate demnă de toată admiraţia, familia Bernadotte continuă acţiunea, şi în anul următor, şi în toţi anii următori, executând un travaliu social uimitor: contactul, aprobările de participare şi prezenţa geniilor „ştampilate” de Premiul Nobel, susţinerea constantă a guvernului german, cea al landului (regiunii), a administraţiei locale şi, mai ales, goana după sponsori, de la companii de transport până la hotelieri, restaurante, furnizori de toate categoriile şi diverşi Mecena, care să aibă puterea şi curajul de a-şi stoarce buzunarele pentru o întâlnire care ţine de socialul ştiinţei… Am fost invitat, ca jurnalist de ştiinţă, la a 58-a şi a 60-a întâlnire a suprainteligenţelor lumii şi trebuie să vă spun că totul a fost  pünktlich, fireşte, toate evenimentele s-au petrecut de fiecare dată la exact ora propusă, în exact intervalul stabilit, toată electronica a funcţionat impecabil, toţi Nobel-ii (26, la prima mea participare, 59 la a doua!) şi toţi studenţii-cercetători (peste 600 de fiecare dată, din peste 50 de ţări) s-au prezentat la toate întâlnirile – ce mai, totul a fost un regal. Pentru că, indiferenţi la peisajul sublim de afară, sutele de sapiens-i au stat în uriaşa sală de la Inselhalle timp de patru zile, de fiecare dată, la întâlniri pur şi simplu sublime dintre minţi extraordinare, înalt performante, pe care laurii Nobel-ului i-au şi fixat în istorie, la locul pe care îl merită şi, de cealaltă parte, din sală, creiere cu un IQ uriaş, absorbind ca bureţii informaţie, procesand-o şi pregătind-o, parcă, pentru o reaşezare a cunoaşterii. Un Parlament al inteligenţei planetare – acesta a fost Lindaul Nobel-ilor la care eu am avut prilejul să asist la două sesiuni… Din luările de cuvânt şi reacţiile sălii vă voi descrie, în mai multe numere ale revistei, ideile pe care le-am desprins, unele absolut uimitoare, dovedind, încă o dată, uriaşul avans pe care această lume a spiritului şi a inteligenţei superioare o are asupra politicului, de pildă, a economicului, a socialului, şi, în general, asupra vieţii de zi cu zi a cetăţeanului planetar.

În loc de laudatio, daţi-mi voie să închei cu ceea ce i-am spus, în momentul pe care eu îl definesc de Big Bang, investitorului în mica aventură „S&T” şi gigantica antrepriză de valorificare energetică a Mării Negre: nu voi înceta niciodată să admir pe cei care au puterea să sădească arbori la a căror umbră nu vor sta.

Alexandru Mironov

Organizator bun, fin diplomat, capabil de empatie perpetuă, dr. El Tayeb are ceva în plus faţă de birocraţii UNESCO pe care i-am cunoscut: are imaginaţie. Imaginaţie socială – fiind prietenul Mustapha acel gen de… conector de minţi şi suflete care îi face pe oameni să lucreze împreună şi convinge societatea de inevitabila dinamică a schimbării. Am lucrat mult cu el în toţi acei ani, i-am apreciat ideile şi m-am bucurat de fiecare dată când propunerile mele îşi făceau loc spre mintea lui şi, uneori, le regăseam în recomandările pe care „centrala” UNESCO le făcea Comisiilor Naţionale şi ministerelor din ţările membre UNESCO – căci, altceva decât recomandări, din păcate, UNESCO nu are puterea să facă.

Giganticul – şi foarte cheltuitorul – organism atâta poate: să propună, să recomande, să încerce să influenţeze, în ţările în care îşi găseşte colaboratori dispuşi şi capabili să-l urmeze. În ţările în care Comisiiile Naţionale sunt puternice, uneori chiar reuşeşte. Acolo unde  se bazează doar pe pletora de diplomaţi de la ambasade – se numesc Delegaţii Permanente – UNESCO nu reuşeşte nimic, sau aproape nimic.

Mă întorc la Departamenmtul de Ştiinţă, la doctorul El Tayeb, dar şi la excelentul funcţionar Walter Erdelen, ex-director general adjunct, responsabil cu ştiinţa pe Terra. Una dintre ideile celor doi a fost să încerce să lege, prin intermediul UNESCO, lumea Parlamentelor de cea a cercetării ştiinţifice. Am fost prezent la Helsinki, cu ani în urmă, atunci când prietenul Mustapha a reuşit să strângă laolaltă pentru întâia oară parlamentari din mai multe ţări ale lumii alături de cercetători – activişti UNESCO şi jurnalişti de ştiinţă. A primit sprijin consistent din partea Comisiei Naţionale UNESCO a Finlandei şi a Parlamentului Finic, lucrările colocviului desfăşurându-se sub oblăduirea Comisiei pentru Viitor a Legislativului Finlandei. (atunci am aflat că această Comisie este compusă atât din deputaţi, cât şi din oameni de ştiinţa veritabili, că primii au drept de vot, ca aleşi ai poporului finlandez, ceilalţi nu, dar că textele de lege pe care le voteaza politicienii sunt supuse votului numai după ce savanţii din comisie ajung la un consens – astă şi explică, probabil, de ce Finlanda se clasează pe primele locuri în orice top planetar al dezvoltării, prosperităţii, progresului, nivelului de viaţa etc.).

Întâlnirea despre care vă vorbesc a fost un succes dincolo de aşteptări, iar Walter Erdelen şi Mustapha El Tayeb, până la plecarea lor din „centrala” UNESCO, şi-au continuat proiectul de atragere spe „mariaj” social a parlamentarilor cu lumea ştiinţei. La o Adunare Generală – se ţin, la Paris, o dată la doi ani – apoi la Forumul Mondial al ştiinţei de la Budapesta din 2007 – aceste forumuri au întotdeauna ca gazdă Budapesta! – trendul a continuat şi sunt convins că şi în zilele noastre, chiar cu dr. Mustafa El Tayeb „transferat” la Future University din Khartoum, giganticul – şi obezul – organism care este UNESCO va continua să mizeze pe efectele sinergice ale împletirii democraţiei (peste 130 de ţări ale lumii au parlamente, în circa 90 aceste adunări ale aleşilor chiar funcţionează), cu pătura, elita  care determină progresul societăţii, savanţii, lumea descoperitorilor de nou, cea întregită de inginerii dezvoltatori, aceia care preiau invenţia, descoperirea şi o aplică, spre binele lui Homo sapiens.

Vorbind atunci în numele României la Forumul budapestan mi-am permis următoarea metaforă: pentru un mariaj este nevoie de un mire (fie el parlamentul), de o mireasă (ştiinţa), de un templu în care să se oficieze căsătoria (cadrul naţional) dar şi de un preot/pastor/imam/rabin/şaman, spuneţi-i cum vreţi. Care nu poate fi, în accepţia mea, decât acest „câine de pază” al societătii care este jurnalistul. Cel care, prin abilităţile de comunicator şi de inductor al transparenţei este capabil să fie, în acelaşi timp, în primul rând conector, dar şi corector social.

Las acum la o parte UNESCO – subliniind doar că, în ceea ce priveşte România, cheltuielile contribuabilului mioritic pentru a întreţine doar pe ambasadorul la UNESCO Paris sunt de zece ori mai mari decât întregul buget al instituţiei care aplică politica UNESCO în ţara noastră, Comisia Naţională a României pentru UNESCO – şi îmi îngustez expunerea spre rolul pe care îl are – trebuie să-l aibă! – mass media românească în privinţa acestui „mariaj” parlamentari – ştiinţă. În cărţi şi articole publicate, în emisiuni de televiziune şi radio, pe bloguri şi în site-uri de pe internet, jurnaliştii noştri trebuie să convingă populaţiei României să impună aleşilor din camerele Parlamentului (una? două? vom vedea…) că trebuie ca bugetul să ia în seamă nevoile „tribului” creatorilor. În acelaşi timp, controlând sever realitatea din laboratoare, centre, institute, jurnaliştii pot „desena” tabloul corect al realizărilor din ceea ce se numeşte Cercetare-Dezvoltare-Inovare. Pot semnala abuzuri, pot demasca evaluatorii necinstiţi şi formalisme care înseamnă bani cheltuiţi inutil – după cum pot şi scoate în faţă adevăratele realizări, pe starurile autentice din lumea ştiinţei şi a tehnologiilor, transformându-i în modelele de care publicul tânăr are atât de mare nevoie.

Or, mulţimea jurnaliştilor de ştiinţă şi tehnică din România are un cardinal (numărul membrilor) minuscul – nu cred că suntem mai mult de o duzină de teleaşti, radiofonişti, ziarişti capabili cu adevărat să susţină fenomenul. Abia de curând a fost resuscitată revista pe care o aveţi acum în faţă, „bătrâna” Ştiinţă şi Tehnică (după o pauză de aproape trei ani), prin implicarea Fundaţiei DINU PATRICIU şi implicarea admirabilei TincuţaBaltag, dar… emisiuni TV de ştiinţă fac doar posturile de nişă TV România de Mâine şi TV Alpha, iar în Radio, dintre sutele de posturi româneşti, doar Radio România Cultural îşi face datoria. Deci, deocamdată, garantul „mariajului” despre care vă vorbesc este mult prea firav – şi, sincer, mă întreb dacă nu cumva aceasta se întâmplă datorită „discreţiei” voluntare a celor trei factori administratori ai cercetării la noi: Academia Română, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică şi Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică din Învăţământul Superior. Căci, într-adevăr, de ce onorabilele instituţii şi-ar bate cuie în talpă susţinând jurnalismul de ştiinţă, pentru a se trezi apoi cu critici şi controlori competenţi ai actiivităţii lor, când este mult mai simplu să se vaiete continuu că bugetul nu le ajunge, deci că Parlamentul este vinovat că, în cadrul UE, România se clasează la Cercetare-Dezvoltare-Inovare pe un solid – şi aparent de neclintit – loc XXVII. Adică ultimul….

Sunt, poate, prea aspru cu demnitarii care conduc cercetarea ştiinţifică la noi dar, credeţi-mă, sunt ani buni de când mă străduiesc să-i fac să înţeleagă că până şi lumea cercetării trebuie să intre în democraţie şi să devină mai transparentă, spre binele mioritic. Şi, mărturisesc, până acum nu am reuşit. Nu-mi mai rămâne decât să sper că recomandările UNESCO – dacă vor fi luate în seamă – şi măsurile de constrângere din partea UE – nu se poate fără diseminarea rezultatelor cercetării, fără dialog cu publicul ţării tale! – vor reuşi mai mult decât am reuşit eu şi Cristian Român la TVRM, Andrei Dorobanţu la TV Alpha şi grupul de ziarişti de ştiinţă de la Radio România creat de admirabilul Andrei Banc. O rază de speranţă o reprezintă redacţia tânără şi înalt profesionistă a acestei reviste. Vom vedea.

..Ce-ar fi, însă, ca Parlamentul însuşi să-şi pună problema şi să oblige prin lege mass media să-şi construiască compartimente care să ajute cu adevărat dezvoltarea cercetării ştiinţifice la noi? Adică civilizarea ţării în contextul veacului…

Alexandru Mironov

Sperăm, pe de o parte, să ne ridicăm la nivelul așteptărilor voastre, cititori fideli, care ați copilărit cu Știință & Tehnică și ați investit sentimental enorm în această publicație; pe de altă parte, dorim să-i câștigăm alături de noi pe tinerii și adolescenții din ziua de azi, cei care – în opinia noastră – au nevoie vitală de produse care să le stârnească pofta de cunoaștere. De aceea, feedback-ul vostru, al tuturor este deosebit de important pentru noi. Spuneți-ne întotdeauna ce vă place și ce nu, atât la revistă, cât și la portal, astfel încât să ne ajutați să construim Revista pe care voi o doriți.

Public mai jos câteva mesaje pe care le-am primit de la voi. Încă o dată, vă mulțumim!

Marc Ulieriu

“Salut cu adanca satisfactie re-aparitia revistei „Stiinta si tehnica”, mai ales ca formatul grafic si continutul este de inalt nivel.  Bine ca in oceanul de can-can-uri stupide in care suntem impinsi, mai exista oameni de valoare care au hotarat sa demonstreze – in primul rand noua insine ca popor, dar si altora -, ca avem si vom avea un spirit viu si multi tehnicieni, cercetatori, publicisti ce vor continua afirmarea valorilor noastre tehnice si stiintifice. Faptul ca Dl. Mironov, un veritabil apostol al inteligentei  (pe care il cunosc din perioada cenaclurilor Science Fiction) a reusit sa asigure suportul solid oferit de Fundatia Dinu Patriciu si sa relanseze  cu o echipa valoroasa de pasionati acesta revista si poate si alte proiecte, ma face sa fiu mai linistit si optimist in privinta viitorului.” – V.A.

“Sunt un cititor si abonat fidel al revistei Stiinta si Tehnica. Ma bucur nespus de mult ca una din revistele mele preferate a putut fi resuscitata si adusa din nou in prim planul mass-mediei romanesti. Este o revista care ar trebui cumparata de cat mai multi romani pentru ca chiar merita si este singura de pe piata care prezinta ultimele descoperiri din stiinta.”  – S.D.

“Mulțumiri tuturor celor care au pus umărul la relensarea unei reviste care a marcat mai multe generații. Am crescut cu “Știință și tehnică” în mână (printre altele, recunosc) iar vederea ei pe rafturi (după prea mulți ani) mi-a părut o călătorie în timp. Când totul e schimbat, când nici măcar oamenii nu mai sunt aceiași, apare câte un reper ți-aduce aminte de unde ai plecat și unde visai să ajungi. Felicitări și mulțumim! Sper să mai influențați multe generații de acum încolo.” – N.M.

“Zilele astea am vazut in treacat la unul din punctele de vanzare a presei coperta : “Stiinta si Tehnica” . Uaaau. Revista asta, pot spune fara nici o exagerare, a contribuit enorm la formarea mea ca om, ca profesie, ca rigoare a stiintei. Tatal meu este inginer. Si pe vremea comunismului era abonat la “Stiinta si tehnica “. In 89 aveam 8 ani si treptat , treptat am inceput sa devin eu colectionarul. Tin minte ca asteptam cu sufletul la gura aparitia numerelor. Erau alte vremuri , in care Internetul nu era ce e astazi , dar curiozitatea tinerilor era la fel de mare . Si din cate retin era cam singura publicatie destinata curiosilor. Apoi a disparut si sincer mi-am zis in gand : ” pe vremea mea ” tineretul cumpara Stiinta si tehnica . Sincer ma incearca un puternic sentiment de nostalgie. O sa caut prin casa bunicilor sa va trimit un numar din vremea cand le colectionam eu . Am cumparat revista si o voi savura si apoi o sa va mai scriu un email sa va spun ce cred. Pana una alta cred ca e foarte frumos ca ati reusit sa reinviati. Multumesc tuturor care au contribuit la aceasta frumoasa surpriza.” – P.R.R.

“Felicitari cu ocazia reaparitiei revistei, pe care o credeam disparuta pentru vecie. Citesc Stiinta si Tehnica din anii 1965 cu multa placere si interes. Daca nu va este cu suparare, doresc sa va fac cateva sugestii pentru viitor si anume:  articolele mari sa fie mai consistente si la un nivel stiintific mai ridicat,astfel incat sa fie interesante si pentru cei cu pregatire stiintifica si tehnica de nivel superior; articolele informative (de cateva randuri) sa fie ceva mai clare; micsorati numarul si marimea fotografiilor la strictul necesar.Nu cred ca o revista serioasa trebuie editata ca o revista despre vedete si moda; daca e nevoie de formule matematice sau de alta natura, nu ezitati sa le folositi pentru intelegerea mai clara a fenomenelor descrise. Inchei dorind o viata cat mai lunga revistei Stiinta si Tehnica” – M.D.

“Va felicit si va multumesc pentru reluarea aparitiei revistei “Stiinta si Tehnica” – M.C.

“In primul rand, doresc sa va felicit in modul cel mai sincer pentru relansarea revistei S&T! Pe de alta parte as dori sa va rog sa aveti mai mare grija la modul in care este redactat continutul. Chir mi-ar parea forte rau sa redispara revista din cauza greselilor de redactare. Va rog sa nu va suparati pe mine. Eu chiar ma bucur foarte tare ca a reaparut revista si as vrea sa fiu un cititor fidel.” – B.T.

“Ma numesc F.R., sunt student si-mi cer scuze pentru titlul acestui mail, mai degraba trebuia sa fie: “O revista minunanta, va felicit”, dar vreau sa-mi exprim nemultumirea fata de articolul d-lui Alexandru Mironov, intitulat “Lumea stanie a mecanicii cuantice”; am gasit doua greseli, ce-mi par neprofesionale pentru o revista de stiinta: 1. pagina 86: “Prima cale este cea pe care ne-o ofera Istoria: (…). Or, acum, cu exceptia catorva imbecili, (…).” Eticheta “imbecil” nu are ce cauta intr-o revista de stiinta, fiecare om are dreptul la o parere proprie! 2. pagina 87: “Viteza luminii este limita absoluta a vitezelor (299.000 si ceva km/s)…”. Un articol stiintific trebuie sa prezinte date precise, or viteza luminii este o constanta fundamentala a naturii; “299.000 si ceva” e o informatie superficiala nepotrivita pentru o revista prin excelenta PRECISA! Partea buna a lucrurilor: revista are un format superb, articolele mi s-au parut deosebit de captivante si potrivite pentru inceput! Imi doresc din sufletul sa aveti succes cu Ea, si sper, in timp, ca va ajunge sa fie considerata o revista de talie internationala!” – F.R.

Alexandru Mironov a întreprins o faină comparație între cum era văzut viitorul în anii ’80 versus unde ne aflăm în prezent și, de asemenea, ne-a dezvăluit care este viitorul cercetării românești. Claudiu Andone ne-a explicat ce înseamnă 4G, cum funcționează dispozitivele acționate cu puterea minții și ce gadgeturi ne vor marca viitorul apropiat, iar domnul Spânu ne-a vorbit despre prezentul și viitorul business-ului cu… roboți!

Ne puteți urmări aici.

Have fun!

Marc Ulieriu 

Am fost, ani buni, una dintre rotiţele din angrenajul acestui periodic foarte iubit, care pe vremea redactorului şef Ioan Eremia Albescu avea tiraje de peste suta de mii de exemplare, şi, din păcate, am fost şi martor la declinul ei. Care s-a manifestat tot mai acut pe măsură ce industria ţării intra în nefiinţă. În ciuda zbaterii unui mic grup (Cristian Român, Andrei Dorobanţu, Şerban Ursu), care am încercat s-o ţinem pe linia de plutire, considerând-o veritabil factor de civilizare naţională, revista s-a scufundat – sau aproape că s-a scufundat – la sfârşitul anului 2008, într-un mod aproape teatral: a fost sărbătorită la Academia Română cu prilejul împlinirii a 60 de ani, a primit acolo, din partea „nemuritorilor”, sărutul morţii, pentru a dispărea apoi din orizontul Gutenberg, lăsând doar o firavă umbră pe Internet.

Dar nu s-a înecat cu totul. Lady Luck –Doamna Şansă – a hotărât ca la o „Săptămână a Ştiinţei” dintr-un liceu ieşean s-o întâlnesc pe Tincuţa Baltag. Director al Fundaţiei Dinu Patriciu, tânăra doamnă era implicată, ştiam, în nenumărate acţiuni de complementarizare a educaţiei. Aflasem că Fundaţia acordase mii de burse, că premia cei mai buni studenţi, cei mai buni elevi, profesorii cei mai creativi, cele mai bune proiecte şi că susţinea un număr important de manifestări de genul celei pentru care mă aflam atunci la Iaşi. Aşa că, după ce mi-am susţinut conferinţa, mi-am luat inima în dinţi şi am deplâns decesul revistei curioşilor întru ştiinţă şi tehnică din România.

Reacţia a fost imediată. Fundaţia Dinu Patriciu avea să preia marca, să reconstruiască redacţia şi să repună în funcţiune publicaţia care deja dispăruse din orizontul prea multor generaţii. Şi iată-ne, resuscitaţi si înnoiţi, cu paginile pe care le aveţi în faţă gândite şi construite de către o echipă nouă, tânără, la care Cristian Român şi subsemnatul aducem experienţa pe care ne-o conferă anii de scriitori de literatură de ştiinţă şi de realizatori de emisiuni de Radio-TV de profil.

De ce este nevoie de „Ştiinţă şi Tehnică” acum? Pentru că, în ciuda crizei (financiare, economice, de sistem) prin care trece ţara, cercetarea ştiinţifică românească a ajuns, miraculos, la un punct critic, la o masă critică şi începe să iasă cu succes în lume. Telocitele descoperite de echipa profesorului Laurenţiu Popescu, experienţele lui Sorin Comoroşan privind interacţia dintre câmpurile electromagnetice generate de sisteme fizice cu cele generate de structuri biologice, BIOTEHNOS-ul în care fizicianul Ion Mânzatu valorifică apa structurată, cercetările matematicianului Gheorghe Păun privind membranele celulare, markerii naturali identificaţi în jurul tumorilor canceroase de o echipă pariziană în care chimistul român Nicolae Ghinea joacă un rol important, Teoria Structalistă a “americanului” Adrian Bejan, marile premii obţinute de Raluca van Staden şi Mircea Tudor la saloanele europene de inventică, performanţele matematicienilor români pe plan internaţional şi colaborările fizicienilor de la Măgurele la LHC-ul de la Geneva trebuie, toate, neapărat, „povestite” publicului român. În rândurile acestor adevărate elite româneşti se găsesc nu numai autenticele vedete de care românul tânăr are nevoie, ci şi marii rezolvitori de probleme, creatorii capabili să aducă plusvaloare şcolii româneşti. Şcoală care, vă amintesc, va împlini curând o sută de ani de când marele matematician-politician Spiru Haret a hotărât că tot românul trebuie să înveţe carte.

Alexandru Mironov

Imediat după Revoluţia din 1989, mireasma cea mai pregnantă din casa mea a devenit aceea a melanjului dintre hârtie și cerneluri, a cărţilor proaspăt tipărite. Inițial, tomuri dintre cele mai variate – de la filosofie la matematici, de la enciclopedii la literatură clasică şi de la ocultism la ghiduri motivaţionale – au umplut până la refuz biblioteca. Apoi, s-au răspândit intruziv pe şi sub birouri, au ocupat pe neaşteptate holul, au pătruns intempestiv în bucătărie şi chiar în baie. Explicaţia e simplă: aproape zilnic, părinţii mei se întorceau seara, acasă, cu pungi de plastic îndesate cu noi și noi cărţi. Exasperat fiind, văzând cum propriu-mi fief, camera mea de (pe atunci) adolescent rebel, se transformă într-un adevărat depozit, şi temându-mă, totodată, că nu voi apuca în veci să mă bucur de toate acele volume, mi-am întrebat tatăl, într-o dimineaţă de primăvară, dacă nu cumva urmărim să ne deschidem o librărie sau ceva de genul ăsta. „Cunoaşterea este un cerc”, mi-a spus el. „Din cauza cenzurii comuniste, nu am apucat să parcurg nici măcar un sfert din acest cerc, iar acum încerc să recuperez.”

Astăzi, toate aceste cărți, portate în format pdf., încap lejer pe un stick de memorie USB sau pe un deja „bătrân” DVD. O întreagă bibliotecă prinsă la inelul cheilor! Ușor, ușor, ajungem la strania situație în care mai toate device-urile și tehnologiile spectaculoase care ne-au uimit în romanele SF scrise în a doua jumătate a secolului XX, se transformă în realitate. Lumi virtuale, dispozitive controlate cu puterea minții (despre care veți citi pe larg în numărul următor al revistei), ecrane tactile, interfețe gestuale, o rețea globală intuitivă și din ce în ce mai inteligentă, la care este conectată (a se citi: de care depinde) aproape întreaga lume – toate acestea au devenit lucruri comune. Precum cărțile adolescenței mele, era digitală s-a instaurat peste tot, a învăluit, penetrat și schimbat modul în care trăim și obiceiurile de larg și mic consum pe care le avem. Însuși actul cunoașterii a fost subtil influențat de pixeli, rețele wireless și dispozitive de realitate augmentată.

Erudiția este privilegiul unui grup restrâns de oameni. Pentru a stăpâni un anumit domeniu în profunzime, savanții sacrifică zeci de ani de cercetări și experimente, precum străvechii și (poate) legendarii alchimiști. Păstrând proporțiile, îndrăznesc să afirm că, în acest proces de (auto)elevare s-a produs un aparent shortcut. Având acces direct și nemijlocit la orice fel de informație (de la cea extrem de specializată, la cea candid de personală), am devenit tentați să credem că, prin intermediul unui singur clic, avem întreaga lume la picioare. În fapt, în loc să căutăm o cale și să mergem pe ea, ajungem să cunoaștem doar secțiuni și fragmete, fără a avea, măcar, certitudinea că acestea fac parte din același drum. În revista pe care o aveți în fața ochilor, dar și pe portalul www.stiintasitehnica.com, vă propunem să unim împreună diversele fragmente și să rezolvăm puzzle-ul.

Marc Ulieriu

Hobana a părăsit „Cea mai bună dintre lumi” (titlul unei dintre cărțile sale) practic cu stiloul în mână: tocmai își încheiase ultima sa carte* (cartea finală) și a apucat să se bucure câteva zile de exemplarul de semnal pe care i-l trimisese editura. În viitorul apropiat, vom face cronica acestei cărți, vrem însă să îi aducem un ultim omagiu maestrului Hobana prezentând o scurtă cronică a penultimei sale cărți, despre care, din păcate, mass media românească și lumea culturii au vorbit prea puțin.

„Incidentul Roswell. Noi mărturii şi controverse” este titlul ultimei cărţi apărute în colecţia „Librăria galactică” a Editurii pentru ştiinţă SIT. Prin acest volum, Ion Hobana relansează în România mult discutata întâmplare din anul 1947, când, în localitatea Roswell din statul american New Mexico, ar fi eşuat, zice-se, o astronavă extraterestră, având la bord cinci pasageri, ETi, fireşte.

Întâmplare mult discutată în primii ani de furie OZN-istică a mass-media vremii, apoi, urmare a unor declaraţii ale reprezentanţilor Ministerului Apărării al SUA, ridiculizată şi trimisă în uitare. Până prin anii ’90 însă, căci, înainte de trecerea Mileniului II, scriitori şi jurnalişti de pe toată planeta au reluat cazul, judecându-l pe toate faţetele sale. Aşa a făcut şi excepţionalul povestitor Ion Hobana, care însă a renunţat la stilu-i propriu de story teller şi a pus, faţă în faţă, elemente pro şi contra „cazului Roswell”.

Având onoarea de a-i prezenta cartea la librăria bucureşteană Mihai Eminescu, m-am situat, şi eu, pe ambele poziţii. Pro, în sensul că, deşi aparent imposibile – dar, de fapt, cu probabilitate foarte, foarte mică de realizare – adesea ne trezim că evenimente incredibile se năpustesc pur şi simplu impertinent în realitate.

Exemple: cei doi sateliţi artificiali care s-au ciocnit acum doi ani pe cerul patriei planetare (probabilitatea ca evenimentul să aibă loc era de zero, virgulă… adăugaţi încă 10-11 zerouri şi încheiaţi cu „1”, dar citiţi, de fapt, eveniment imposibil); aceeaşi probabilitate p = 0,0…….01 o are şi întâmplarea din Oceanul Atlantic, când două submarine atomice (dintre cele câteva existente) au găsit cu cale să se pupe bot în bot, într-un anume punct fatidic din oceanul planetar. Aşa că o probabilitate p = 0,0…….01, cu acelaşi număr de zerouri, poate fi până la urmă acceptată şi în „cazul Roswell” (deşi, poate că, mai degrabă, mass-media este răspunzătoare de zgomotul „Roswell-ian”).

Să admitem deci că evenimentul a avut loc, urme ale astronavei – materiale necunoscute tehnologilor pământeni – au fost ascunse de militarii SUA, la fel cele patru cadavre ale piloţilor ET şi poate că şi cel rămas în viaţă, prin cine ştie ce azil sau spital ultrasecret – după care, peste tragedia de la Roswell s-a aşternut uitarea. De ce?

Poate pentru că sinistrul complex militar-industrial american a impus muşamalizarea întâmplării, simţindu-se ridiculizaţi inginerii lui Moş Teacă de prea înaltele tehnologii ET; sau poate pentru că diverşi sociologi ai celebrului FBI au considerat că recunoaşterea faptelor ar stârni panică în masa cetăţenilor nord-americani, mult prea uşor de manipulat (a rămas celebră emisiunea radio a lui Orson Welles, scenariu după romanul lui H.G.Wells, „Războiul lumilor”, când, speriaţi de o eventuală invazie a marţienilor, mii de locuitori ai SUA au luat-o, pur şi simplu, la goană.)… Nu vom şti niciodată motivele eventualului camuflaj şi, bănuim noi, nici noi probe decisive sau mărturii exacte şi tulburătoare nu vor apărea prea curând. Ion Hobana însă a realizat cu această carte un nou tur de forţă, stârnind curiozitatea cititorilor săi şi făcându-ne să ne întrebăm: oare câţi dintre cititorii cărţilor sale vom fi fost convinşi de el că trebuie să ne îndreptăm în viaţă către o carieră ştiinţifică sau către inginerie. (Redacția ST)

*Peste o sută și o mie de ani, o istorie a literaturii franceze de imaginație științifică, de la origini până la 1900 (Editura Academiei).

Alexandru Mironov